La UTM a avut loc simpozionul cu tema „180 de ani de la nașterea lui Titu Maiorescu”
În cadrul unei mese rotunde la care au participat cadrele didactice ale Universității Titu Maiorescu, filiala Târgu Jiu, s-a desfășurat simpozionul cu tema „180 de ani de la nașterea lui Titu Maiorescu”. În cadrul simpozionului s-a evocat personalitatea ctitorului universității care îi poartă numele, una dintre cele mai mari personalități ale României moderne. S-au prezentat cărți scrise și editate în perioada ilustrului înaințaș, cât și alte cărți despre personalitatea lui Titu Maiorescu. În intervențiile lor, decanul facultății de drept, Dan Voinea, profesorii, Ion Păducel, Mircea Tutunaru, Moise Bojincă, Lazăr Popescu, au vorbit despre personalitatea lui Titu Maiorescu, despre prestigioasa sa activitate, despre rolul său în formarea unor mari personalități, printre care, Mihai Eminescu, și rolul său determinant în păstrarea nealterată a culturii și a identității neamului românesc. Discuțiile s-au extins spre fenomenul de globalizare, care pune în pericol identitatea și cultura națiilor.
Iată mai jos, materialul pregătit de conf univ dr, Teodora Vătuiu, în care este reflectat viața și activitatea lui Titu Maiorescu:
180 DE ANI NAȘTEREA LUI TITU MAIORESCU
Cariera universitară și implicarea în viața socială
Anul 2020 marchează împlinirea a 180 de ani nașterea lui Titu Maiorescu, binecunoscut scriitor, parlamentar, profesor, academician, avocat, critic literar, estetician şi filosof român, prim-ministru în perioada 1912-1914, membru fondator al Academiei Române, una dintre cele mai mari personalităţi ale României sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, autorul celebrei teorii sociologice a „formelor fără fond”, cel care a pus bazele Junimismului politic şi cultural și piatra de temelie pentru operele marilor noştri scriitori: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.
Fiu de ardelean, născut la Craiova, urmează școala primară în orașul de baștină și la Brașov, prima clasă de gimnaziu la Șcheii Brașovului și continuă la Academia Tereziană din Viena. Printr-o ambiție și eforturi exemplare, absolvă selecta Theresianum ca șef de promoție. Studiază filosofia la Universitatea din Berlin, literele și în decembrie 1860 își ia Licența în litere și filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen.
În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form („Considerații filozofice pe înțelesul tuturor”), vădit sub influența ideilor lui Herbart și Ludwig Feuerbach. La 17 decembrie, după „o apărare verbală făcută înaintea facultății în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu își va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârșitul lui 1861, când va părăsi Franța.
Apreciat în cercurile academice berlineze, se impune în societatea de elită germană ca un tânăr intelectual cu mari perspective pentru o strălucită carieră academică.
Dar tânărul Maiorescu preferă să se întoarcă în ţară și să participe la procesul de construcție a tânărului stat român, într-o perioadă a afirmării națiunilor europene.
- Cariera universitară
În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se căsătorește cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș.
În 1863 i se încredințează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”.
Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultății de Filosofie a Universității din Iași. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universității din Iași pe o perioadă de patru ani.
În octombrie este numit director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia și compunerea. Inițiază, pentru prima oară în România, practica pedagogică a elevilor, printre care se numără și Ion Creangă.
În 1863 Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe anul școlar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertația lui: „Pentru ce limba latină este chiar în privința educației morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naște fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946.
La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcția Institutului Vasilian din Iași, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucțiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iași pe 4 ianuarie 1864.
Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iași.
Devine profesor universitar, decan şi rector al Universității din Iași, la numai 23 de ani, ajunge rapid o figură publică și culturală de marcă. Fondează în 1863, împreună cu alții, Societatea „Junimea” și, în 1867, revista „Convorbiri literare”.
Scrie o serie de studii fundamentale despre logică, limbă, literatură, filosofie, cultură, civilizație, prin care se afirmă ca filosof al culturii, critic literar şi mentor cultural, definit de spirit critic și deschidere europeană.
Promovează binecunoscuta teorie a formelor fără fond, prin care pledează pentru dezvoltarea logică, organică a culturii şi civilizaţiei româneşti. Rămân gravate în istoria și conștiința noastră frazele întemeietoare ale lui Maiorescu, care exprimă o viziune raționalistă asupra evoluției în istorie, pledând pentru adevăr și substanță în edificarea spirituală și culturală: „Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că în momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și această formă binefăcătoare a vieții omenești; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, și dacă stăruiește în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată și între o națiune rezistentă se nimicește națiunea, dar niciodată adevărul.” („În contra direcției de astăzi în cultura română”, 1868).
Cu aceste date intelectuale și morale, pe fondul unei viziuni moderne, de esență europeană, care afirmă primatul rațiunii și al spiritului critic puse în slujba construcției, dezvoltă o carieră prodigioasă în care este profesor, rector, scriitor, critic, om politic, ministru, prim ministru, preşedinte de partid, academician.
Titu Maiorescu este cel care îl îndrumă şi susţine estetic pe Eminescu şi-l sprijină de-a lungul scurtei şi tragicei existenţe a marelui poet. Îi recunoaşte geniul şi i-l afirmă cu intuiţia şi judecata marelui critic. În „Direcţia nouă în poezia şi proza română” (1872), spune despre Eminescu: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu.”
După moartea poetului, îi fixează locul în literatura română în cuvinte memorabile, trasând coordonatele receptării estetice ulterioare: „Acesta a fost Eminescu, acesta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.” („Eminescu şi poeziile lui”, 1889).
- Implicarea în viața socială
În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ține la Berlin o conferință (Die alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză și muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ și reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie.
La 28 noiembrie obține la Paris diploma de licență în drept, cu teza „Du régime dotal”.
În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferințe despre „Educațiunea în familie”. Tot în decembrie se întoarce în țară și se stabilește în București.
Întors în țară la sfârșitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgașul unei vieți culturale și politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut și în care era nevoie de energii proaspete și de oameni de cultură formați în școlile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta tinereții o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iași) la 22 de ani, decan la 23 și rector la aceeași vârstă, academician (membru al Academiei Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină și nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră și suspendarea lui din toate funcțiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzațiilor îndreptate împotriva lui.
A fost inițiat în Loja masonică ieșeană Steaua României, la 26 noiembrie 1866 (al cărei Venerabil era George Suțu), iar după câteva luni, la 11 februarie 1867, primește gradele de Companion și Maestru, în această lojă.
Sacrificând o carieră academică şi un destin european – unii au vorbit în acest sens despre „jertfa lui Maiorescu” –, marele critic şi om politic şi-a dedicat întreaga existenţă – nu lipsită de scandaluri politice, procese în justiţie, drame şi tragedii personale – creşterii şi înălţării ţării, alinierii ei, după o lungă epocă de subdezvoltare şi înapoiere, la spiritul şi valorile civilizaţiei europene.
Personalitate providenţială, spirit vizionar şi geniu fondator, Titu Maiorescu este considerat, prin activitatea şi opera lui de prestigiu, „părintele culturii şi civilizaţiei româneşti moderne”.
TITU MAIORESCU ȘI „ CHESTIUNEA CREIERULUI LA FEMEI”
În acest sens, aportul marelui critic este de necontestat. Însă, aceasta nu a fost singura preocupare a criticului. Titu Maiorescu a jucat, pe de altă parte, un rol extrem de important în procesul de emancipare politică și socială a femeilor din România primei jumătăți de secol XIX. Maiorescu era convins că femeilor nu ar trebui să li se acorde drept de vot, din cauza faptului că sunt mai puțin inteligente decât bărbații. O afirmație care a reprezentat o declarație de război pentru feministele vremii, care nu au contenit să își arate indignarea față de derapajul criticului.
Una dintre cele mai cunoscute discursuri ale sale pe tema drepturilor femeilor a fost ținut în cadrul unei conferințe ținută la Ateneul Român, în anul 1882, pe tema „Darvinismului în progresul intelectual”. Cu acest prilej, Titu Maiorescu a ales să țină o cuvântare în care a introdus date cu privire la modul de evoluție a oamenilor, prin prisma culturii. Acesta a adus în discuție o serie de descoperiri științifice ce atestau faptul că oamenii cu o capacitate intelectuală mai mare au automat și un craniu mult mai dezvoltat, iar acest lucru a fost posibil doar prin cultivarea creierului și implicit a gândirii.
Raționamentul expus de Maiorescu a inclus însă și următoarea informație: „Dacă trecem acum la femei, cată să constatăm că nu se cunoaște până azi un singur caz care să fi avut volumul cranian 1900 centimetri cubi, în termeni de mijloc, capacitatea ei craniană este cu 10 la sută mai mică decât a bărbatului.” Pe baza acestui principiu, Maiorescu susținea că femeile au nevoie întâi de toate de un soi de „tutelare” din partea bărbaților, mult mai capabili atât genetic, cât și intelectual, deoarece craniul acestora este subdezvoltat și că automat posibilitățile lor intelectuale sunt mult mai restrânse.
„Dacă în treacăt vom deschide aici chestiunea emancipării femeii noi observăm atât numai, că ideea, cu toată frumusețea ei teoretică, în starea de azi a lucrurilor este precipitată și cam… nerealizabilă. Cum am putea în adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu 10 la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și a prosperității materiale. Individual însă nu putem nega că vom găsi totdeauna o femeie mai cuminte ca noi.” (Ștefania Mihăilescu, „Din istora feminismului”)
În acest fel, criticul demonstra faptul că femeile sunt inferioare bărbaților prin natura evoluției umane și că acest lucru nu se poate schimba. Acesta întărit afirmațiile de mai sus astfel: „Femeia e incapabilă de dezvoltare, oricât ar încerca să-şi dezvolte inteligenţa, ea nu va reuşi; ba chiar, cu timpul, ea se tâmpeşte şi tinde către idiotism.”
Sofia Nădejde și „răspunsul” ei revoluționar pentru Titu Maiorescu
Una dintre cele mai proeminente voci ale mișcării feministe din România este Sofia Nădejde.
Aceasta a fost singura care a reușit să îi țină piept marelui academician, umilindu-l printr-o serie de argumente științifice în articolul „Răspuns d-lui Maiorescu în chestia creierului la femei”, publicat în ziarul România Liberă din anul 1882.
„Dacă inteligenţa e funcţia materiei cenuşii, atunci nu se poate trage nicio concluzie pe baza greutăţii creierelor, căci ar trebui avută în vedere greutatea materiei cenuşii. Dar greutatea nu e cea mai potrivită măsură: calitatea materiei cenuşii, numărul celulelor şi al polilor acestora şi ramificaţiile lor ar trebui să fie măsura inteligenţei”, argumenta Sofia Nădejde, în replică la teoria criticului Maiorescu, potrivit Adevărul.ro.
Polemica celor doi intelectuali a împărțit automat atât societatea, cât și clasa politică, în două tabere: pe de-o parte susținătorii lui Maiorescu, majoritatea bărbați și susținători ai conservatorilor, iar de cealaltă parte cei ai scriitoarei Sofia Nădejde, majoritatea femei.
