Capra la căruţă

Stând singură-n padoc, şi rumegând nervoasă,
O capră, de o vreme, părea din minte scoasă.
Făcuse socoteala că mult, prea mult munceşte,
Iar ca să-şi cate hrana, prea mult se istoveşte.
Colindă prin desişuri, pe câmpuri şi pe dealuri,
Prin văi adânci, pe piscuri şi pe abrupte maluri.
Şi-abia, sărăcuţa, pe cât de mult trudeşte,
O brumă de verdeaţă, abia-agoniseşte.
Pe când nărodul cal, stă leneş, în padoc,
Şi e servit într-una la iesle şi la troc.
În orişicare zi, ovăz şi fân primeşte,
La „botu’ calului”, ce-i bun, i se serveşte.
Iar după toate astea, ca o recompensare,
Mai plimbă şi căruţa, la trap, pe drumul mare!
– Păi ce, îşi zise capra, eu sunt aşa prostuţă,
Să nu merg călărită ori pusă la căruţă?!
Am să propun acum, către comănduire,
Să facem schimb de roluri, că mi-am ieşit din fire!

I s-a-mplinit dorinţa. Mulţi au venit să vadă
O capră înhămată, cum iese din ogradă.
O puse la căruţă, să facă încercare,
Plesnindu-i două bice, birjarul, pe spinare.
Văzând-o că nu pleacă, văzând-o că nu poate,
Îi trase iar cu biciul pe burtă şi pe spate.
Zbierând de ceasul morţii, cornuta căzu lată,
Spunând că n-o mai face de astea, niciodată.
Apoi a luat-o ursul din hamul încheiat,
Făcând cu ea o probă şi la încălecat.
Căzută în genunchi, cu botu-n bălării,
Jura că n-o mai face cât timp o mai trăi!

MORALA este foarte uşor de însuşit;
Acel ce stă degeaba, se crede că-i muncit,
Iar ăla care trage cum trag şi bieţii cai,
E criticat de altul ce nu ridic-un pai.