Un cățel cu ochișorii înlăcrimați, pe capacul unui mormânt…

Parcă își implora stăpânul să se reîntoarcă de unde a plecat, așa apărea expresia chipul acelui cățel cu ochișorii înlăcrimați, care nu se mai dezlipea de pe piatra rece care acoperea mormântul. Nu am știut și nici acum nu știu pe cine plângea și aștepta cu adevărat, dar suferința și totodată speranța i se citeau în ochișori. De fapt, nici nu știu dacă era un câine matur sau un cățel, fiindcă era de fapt un câinuț de rasă mică, ori nu mi-am dat seama din cauza trăirilor emoționale care mă copleșeau. Pe ce am fost sigură și sunt și acum, este faptul că acel suflețel avea sentimente sincere și curate. Nu cred că există altă specie în această lume, care să fie mai presus decât câinele, în ce privește devotamentul prieteniei și sinceritatea sentimentelor. Am plâns și eu o dată cu el, am plâns ca el, cred că am plâns și mai mult … Aș fi vrut să meargă cu mine, să fie al meu, să mă pot bucura de un asemenea prieten … L-am îmbiat să mă însoțească, dar nu a fost chip să îl înduplec. Dragostea și totodată suferința lui față de cineva drag, erau infinit mai puternice decât palidele mele îndemnuri. Am mai plâns împreună, un crâmpei de timp, după care am plecat îndurerată de mila acelui suflețel, dar și de neputința de a-l convinge să mă însoțească. Ajunsă acasă, când mi-am mai revenit din acele trăiri unice, mi-a fulgerat prin minte, trup, inimă și suflet, ideea că poate sentimentele noastre au fost amplificate de ceva comun…