Miracolul Învierii

Pe Leana o măritase de mică, n-avea nici paisprezece ani împliniţi. Trică rămăsese singur cu Leana şi cu Ioncică. Pe băiat îl trimisese la Iaşi, la unchiul Manea, să înveţe carte, că domnu’ învăţător îi spusese că are cap să ajungă primar. Nu îl costa nimic să-l ţină pe Ioncică la Iaşi, pentru că Manea se descurca bine, era negustor şi avea bani. Îl muncea pe băiat, dar îl lăsa şi la şcoală. Trică suferea de piept şi nu mai putea să muncească tot pământul, mai ales că frate-său Triţă îl tot pisa la cap să-i dea din pământ. Aşa că o dăduse pe Leana dupa Dumitru-cizmaru’, om bun, cu cinci-şase ani mai mare ca fata. Avea Cizmaru’ o casă de lemn cu prispă, pământ puţin, câţiva ari, dar cu zestrea ei se descurcau. Şi apoi, mai scăpa şi el de muncă, tare îi era greu de unul singur!
Când Dumitru a luat-o pe fată acasă la el, au îngenuncheat în faţa icoanei cu Maica Domnului şi i-a spus:
– Leană, tu să fii cuminte că ne-o merge bine nouă, suntem noi săraci, dar nu ne lasă el Dumnezeu! Dar Leana, care era încă un copil bălai cu ochii albaştri ca ai maică-sii, Petria, nici nu ştia ce vrea să spună Dumitru. Îşi închipuia că să fie cuminte înseamnă să nu doarmă prea mult dimineaţa, că trebuie să adape vitele şi să nu iasă la poartă la taină cu Mariţa lu’ Drăcea, cu Pompilica şi Gica lu’ Pascu, vecinele de aceeaşi vârstă cu ea.
Şi le-a mers bine o perioadă: Leana muncea la câmp, Dumitru lucra cizmărie, făcea pantofi pentru motocenii mai răsăriţi, dar cel mai adesea punea pingele. La Crăciun, când oamenii tăiau porcii, nu mai prididea să facă opinci din piele de porc.
Copiii apărură unul după altul, mai întâi Lenuţa, apoi Ştefan şi ultima Ioana, dar ei îi ziceau Viorica de drag ce le era de ea. Toţi copiii erau frumoşi şi  aveau ochii verzi-albaştri ca ai părinţilor, părul ca spicele de grâu înainte de seceriş. Viorica semăna cu îngeraşul ce dormea cu capul pe picioarele Maicii Domnului în icoana lor din peretele de la rasarit.
De la o vreme, Dumitru avea o fierbinţeală şi parcă uneori simţea că se afundă în somn, dar nu era somn bun, că era ziua în amiaza mare….stătea puţin liniştit şi îi trecea.
Odată, când l-a apucat moleşeala, Ştefan l-a văzut şi a ţipat la el:
-Taică, ce-ai, ţi-e rău, că ai ochii sticloşi ca strigoii?
A doftoricit Leana, l-a dus la băiatu’ lui Nespălatu’, care era doctor la Craiova, l-au ţinut în spital… dar doctorii au spus că are meningită. Dumitru lucra cizmărie pe prispa casei şi îl trăsese curentul la cap – asta i-au spus doctorii Lenii şi i l-au dat acasă.
L-au plâns mult Leana şi copiii. De fapt, Lenuţa şi Ştefan, că Viorica avea doar trei ani şi nu prea înţelegea nimic, doar că plângea şi ea văzând-o pe mamă-sa jelind.
De-atunci, lumea i-a zis Leana Cizmăroaica. I-a fost greu Cizmăroaicăi cu trei copii mici, cu casa, cu pământul de muncit, cu vite… Tare dor i-a fost de omul ei şi, cum în sat era baba Diga care vorbea cu morţii, s-a dus şi ea să vorbească cu cizmarul ei.
Diga cu vocea lui Dumitru i-a spus:
– Leana mea dragă, ştiu că ţi-e greu cu trei copii, dar o să-ţi iau eu unul!
A plecat Cizmăroaica acasă cu sufletul greu, gândindu-se la copii. Viaţa şi-a urmat cursul până când Viorica a început să aibă aceleaşi fierbinţeli ca taică-su. A umblat Leana prin doctori, a ajuns şi la frate-său, Ioncică, la Iaşi, dar degeaba, diagnosticul doctorilor era necruţător: meningită. La fel ca Dumitru!
S-a dus iarăşi la Diga să vorbesca cu cizmarul ei si sa-l induplece să nu-i ia copilul. Ajunsă acasă, a îngenuncheat în faţa Maicii Domnului cu fetiţa în braţe şi s-a rugat cu râuri de lacrimi, pentru sănătatea Viorichii. Nu ştie cât a stat aşa în faţa icoanei, când a auzit bătând clopotul şi oamenii cântând: Hristos a înviat din morţi… Uşa s-a deschis şi Lenuţa cu Ştefan de mână au intrat în casă aducând lumina învierii şi strigând: Hristos a înviat!
Leana s-a trezit ca dintr-un somn adânc, iar din braţe îi zâmbeau îngereşte doi ochi de viorică. Era noaptea Învierii şi Viorica Cizmăroaicăi înviase din morţi precum Isus.
Miracolul învierii se împlinise!