Actualitate

Simbolul unei generaţii s-a stins din viaţă înainte de a împlini 102 ani. Ultima dorinţă: „Români, iubiţi-vă ţara”

Unul dintre cei mai în vârstă veterani de război din România, probabil, ultimul supravieţuitor al celebrei bătălii de la Cotul Donului din Al Doilea Război Mondial, col (r.) Emil Veţeleanu s-a stins din viaţă. A lăsat în urmă amintiri din mai bine de un veac.
Ar fi împlinit pe 25 ianuarie 102 ani şi era încrezător că în jurul său se vor aduna din nou, cu acest prilej, nu doar familia, ci toţi cei care îl preţuiau pentru tot ce a făcut pentru ţară şi neamul românesc.
Îşi dorea doar să mai apuce să trăiască la fel ca pe vremea regalităţii. Cuminte şi modest a aşteptat mulţi ani recunoaşterea contribuţiei sale în cel de – Al Doilea Război Mondial, care a venit mult prea târziu şi sub o formă neaşteptată.
A ieşit din conul de umbră în care se afla, la fel ca toţi cei din generaţia şi din categoria sa, la un eveniment festiv când, deşi flancat de prefectul judeţului Vâlcea de atunci şi comandantul şcolii militare din Râmnicu Vâlcea, mare parte dintre invitaţii care au stat la coadă pentru a saluta oficialităţile l-a tratat ca pe un obiect de decor.
Imaginile surprinse de către un jurnalist local au făcut rapid înconjurul ţării, prin intermediul internetului şi al presei, iar opinia publică a reacţionat conştientizând rolul şi rostul veteranilor de război, Emil Veţeleanu devenind peste noapte simbolul unei generaţii.
Apoi brusc, a început să i se acorde respectul şi recunoştinţa binemeritate. Aleşii au început să-l caute, să-i acorde titluri şi diplome, să facă şedinţe foto şi să se laude.
Memorie vie a veacului pe care l-a depăşit, Emil Veţeleanu reprezintă o lecţie de viaţă din care a împărtăşit fragmente cu mass media.

Episodul trist care l-a transformat într-un simbol

Dincolo de gesturile din interes, colonelul în retragere chiar s-a bucurat din suflet de atenţia acordată, de care nu avusese parte timp de un secol, deşi era nelipsit de la fiecare eveniment de comemorare a ostaşilor căzuţi la datorie în timpul celor două războaie mondiale, atât la Vâlcea cât şi la Bucureşti: „Se bucură ca un copil când i se acordă atenţie şi e extrem de mâhnit, chiar dacă nu recunoaşte, când lumea trece nepăsătoare pe lângă el”, ne mărturisea una dintre fiice, prof. Doina Doandeş, cea care a avut grijă de el până în ultima clipă.
După penibilul moment de la Vâlcea, de Ziua Naţională a României, a fost invitat, câteva zile mai târziu în Parlament, la şedinţa solemnă dedicată împlinirii a 30 de ani de la Revoluţia Română din Decembrie 1989, la invitaţia unui deputat.
Tot la finele anului trecut, a fost propus pe lista celor care urmau să primească titlul de Cetăţean de Onoare al Capitalei, lucru care nu s-a concretizat, însă.
Între timp, însă, la Vâlcea, aceeaşi idee, iniţiată de către un jurnalist local şi însuşită de primarul din Râmnicu Vâlcea, s-a finalizat la începutul lunii ianuarie, la câteva zile după împlinirea vârstei de 101 ani, printr-o festivitate de acordare a titlului de Cetăţean de Onoare al Municipiului Râmnicu Vâlcea.
A apucat astfel să trăiască ziua în care „eroismul dovedit în luptele din cel de-Al Doilea Război Mondial” să-i fie recunoscut, chiar dacă totul a survenit după un scandal care l-a scos din anonimat şi a demonstrat cât de puţin ştim să ne preţuim eroii şi valorile.
Vârsta înaintată, dar mai ales restricţiile impuse de pandemie, i-au şubrezit şi mai mult sănătatea. Fiind obişnuit să facă în fiecare zi mişcare, s-a văzut nevoit, pentru a se proteja, să petreacă mai mult timp în casă decât şi-ar fi dorit. La un an de când a rămas văduv, inima sa mare a încetat să mai bată, miercuri, 7 octombrie.

Cine a fost Emil Veţeleanu

Mulţi l-au catalogat drept „simbol viu al istoriei seculare a României dodoloaţe” dar şi „o legendă care va dăinui peste generaţii”. S-a născut într-o comună din sud vestul judeţului Vâlcea în 1919. Ne-a mărturisit că a fost botezat de marele om politic I.G. Duca, cel care la 28 de ani devenea deputat în „plasa Horezu” şi pe care l-au legat multe lucruri de acest judeţ, fiind inclusiv ajutor de judecător la Tribunalul din Râmnicu Vâlcea.
A învăţat „şcoală adevărată nu ca cea din zilele de astăzi” la Craiova, unde a urmat, la fel ca marele sculptor Constantin Brâncuşi, cursurile Şcolii Superioare de Arte şi Meserii. „Ca să termin şcoala a trebuit să duc alimente de acasă, taxă de şcolarizare, că aşa se plătea atunci, în cartofi, ceapă…”, mărturisea anul trecut într-un interviu.
La 22 de ani a plecat pe frontul de Est unde a supravieţuit, din linia a doua, bătăliei de la Cotul Donului – Stalingrad, unde Armata română a suferit cea mai mare înfrângere din istorie. „La Transmisiuni, am văzut multe orori”, spunea veteranul povestind cum a scăpat pe front de gerurile cumplite din Rusia, dar şi de febra tifoidă. În schimb, de atunci a avut în permanenţă coşmaruri legate de înfruntările cu partizanii ruşi şi cu gările bombardate: „Mai am coşmaruri cu gările bombardate pline de oameni. Am avut noroc, aşa am supravieţuit”.
La întoarcerea de pe front a lucrat vreme de 15 ani la Petrol şi Sonde, fiind şef de schelă la Sovrom, apoi a reuşit să se transfere mai aproape de casă şi să lucreze ca ACM-ist la Uzinele Sodice Govora, pentru ca în final să iasă la pensie din învăţământ. Şi-a ţinut în facultate toţi cei trei copii şi a ajuns să se bucure de nepoţi şi strănepoţi. A fost vicepreşedinte al Clubului Sportiv de Fotbal Chimia Râmnicu Vâlcea şi tenor în „Corul Olteniei“.
Longevitatea sa s-a datorat unei vieţi fără excese, fără alcool, tutun, ori nopţi pierdute. Singurele sale dorinţe erau să nu ajungă o povară pentru cei dragi şi să mai retrăiască atmosfera din perioada regalităţii. „Cine să mai facă România Mare? Acum România e mică, a ajuns la coada Europei!“, mărturisea trist în urmă cu mai puţin de un an.
„Urmăresc ştirile, ştiu tot ce se întâmplă”, mai spunea veteranul dezamăgit că nu mai există personalităţi de talia lui Brătianu, Duca sau Titulescu care să ne conducă ţara. O ţară în care, spunea domnia sa, se pune valoare pe hoţie, analfabetism, trădare, pe lipsa de conştiinţă, de moralitate, de demnitate, unde valorile şi forţa de muncă sunt îndepărtate. O ţară în care oamenii şi-au uitat originea, rădăcinile.
„Oamenii care au ajuns în fruntea acestei ţări nu au avut coloană vertebrală, au fost fără onoare, fără Dumnezeu, fără iubire de patrie”, ne-a mai spus veteranul de război din Râmnicu Vâlcea a cărui ultimă dorinţă a fost următoarea: „Români, iubiţi-vă ţara!“.

Sursa: http://ziare.eclub.ro/