„Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”

Gorjean la origine, celebrul actor, scenarist și regizor Sergiu Nicolaescu a creat câteva filme de mare succes în care, mai direct, mai subtil, critica năravurile și moravurile societății burgheze din prima jumătate a secolului XX. Și atunci, ca și acum, marea majoritate a celor care au condus România din diverse poziții au acționat mai mult pentru bunăstarea lor decât a celor mulți, care munceau din greu pentru existență.
Căci, în județul lui Brâncuși – cel care concluziona în câteva cuvinte ce s-a-ntâmplat în toată absența sa de-acasă: „Când am plecat, v-am lăsat săraci și proști; când am venit, v-am găsit și mai săraci, și mai proști!” –, de când politica a devenit stăpâna absolută a socialului și economicului în România, nimic nu mai este cum ar trebui într-o societate normală. Juriștii au firme de instalații, analfabeții au firme de colectat fierul vechi (indiferent câte fabrici taie pentru asta!) și „semnează” cu amprenta, tractoriștii și gestionarii au devenit primari iar locțiitorii de băgători de seamă cu clase cât trenu’ au intrat în parlament. Pentru că au înțeles până și ei că, în politica din România, nu-ți trebuie nici carte, nici experiență, nici logică…, doar gura să fie cât mai mare și să știi să minți de-ngheață apele, asta-i singura „politică” de aici. Așa că nu mai este de mirare, în România, că albul a devenit negru, răul a fost „vopsit” în bine sau că sindicaliștii au devenit patroni. Sau, alți sindicaliști (membri ai unor organizații eminamente DE STÂNGA) au devenit parlamentari DE DREAPTA, neuitând să spună, cu ipocrizie, că îi reprezintă pe „oamenii muncii”, deși n-ar recunoaște munca nici dacă ar da cu mașina peste ea… Sigur că da, ajunși „la cașcaval”, ultimii la care s-au gândit au fost exact cei care i-au propulsat acolo, pe funcțiile de unde începe jaful țării. Și uite-așa cei care ar trebui să-i apere pe muncitori nu i-au mai apărat, în schimb s-au raliat administrației pentru un morman de avantaje absolut personale: bani (MULȚI bani!), vile, mașini etc.
Sigur că da, administrație care nici ea nu mai este ce trebuia să fie. Normal, prin intervenția brutală a politicului, care și acesta își urmărea propriile interese… Dezastrul a venit însă când politicul, fugind și el după interesele personale (că doar politicul n-a venit la putere ca să ne umple de binefacerile științei și experienței sale de-o viață, nu? Asistăm la asta de peste 30 de ani încoace), a sfârșit prin a preda țara și toate averile acesteia în mâinile străinilor! Sigur că da, în mandatul SRI-ului care s-a făcut că muncește, al procurorilor și judecătorilor ce s-au făcut că nu pricep ce văd și care acum nu știu cum să iasă mai repede la pensie. Sigur că da, ca să fie cât mai de folos justițiabilului român, nu cum se zice, de către unii cârcotași, ca să prindă pensiile acelea numite „nesimțite” și pensionarea la o vârstă la care, un inginer autentic, abia începe să producă rezultatele școlilor învățate și experienței acumulate…
Uitasem în enumerările de mai sus că nici cei care trebuiau să țină cu resursele date de Dumnezeu nu au făcut-o. Resurse naturale care ar putea să stea la baza reconstrucției unei Românii care acum arată mai rău decât Serbia și Ucraina după bombardamente, iau drumul străinătății. Un exemplu doar, ca să se înțeleagă mai bine cum stau lucrurile: circa 10% din PIB-ul Austriei provine din România și mai mult de jumătate din acesta e realizat din gazele, petrolul, energia, lemnul românesc ajunse (aproape) gratis pe mâna austriecilor, în timp ce românul de rând se uită, din fotoliu și cu berea-n mână, cum filmează televiziunile camioanele cu lemne ce părăsesc pădurile țării. Drept recunoștință, Austria sabotează accesul României în spațiul Schengen…
Absolut normal: când nimeni și nimic nu mai este la locul său: când sindicatele au ajuns de partea administrației, când administrația a ajuns de partea politicului, când politicul a ajuns de partea străinilor, ne mai miră când omul de rând, în vreme ce este furat, cu nesimțire, din buzunarul tot mai gol, s-a transformat dintr-un luptător al lui Ștefan, Vlad, Mihai, Cuza sau Tudor, într-un simplu spectator al vieții sale tot mai mizere? Culmea este că, prin amorțeala în care se complace, cetățeanul de rând – păgubașul real al dezastrului economico-social creat de bagheta unor politicieni care (culmea ridicolului!) nu știu bine cum îi cheamă dar au sub braț diplome de doctor – a devenit, din victimă, un complice! Așa că, degeaba se mai plânge, din când în când, pe la colțuri, de viața pe care o duce: nu se mai crede nici măcar el, pe el însuși. Deja sunt tot mai mulți cei care consideră că o astfel de țară nici n-ar trebui să existe, nemaifiind astfel nicio surpriză cu privire la comportamentul, absolut inexplicabil pentru specia umană, al celor care încă mai trăiesc (cât or mai trăi…) pe aceste meleaguri.
Prin urmare, dacă celebrul cineast antemenționat ar mai fi trăit și el, probabil ar mai fi făcut încă un film care ar avea titlul „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”…