Nu cu mult timp în urmă, am fost la București, la un spital. Coboară mandea din trenu’ care nu a avut „dăcât” o oră întârziere (școlară, de 50 de minute, da’ tot oră!) pe „dăcât” 300 de km. Mă mâncă-n tender să mă iau după ce scrie pe pereți. Nu, nu d-alea cu… „fac, dreg, am loc, tel…”, ci „Taxiuri la prețuri oficiale”, și mă îndrept către celebrele „coloane”. Mare greșeală! Acolo, doamna Firea nu a băgat de seamă că zona arondată taximetriștilor cinstiți a fost blocată cu două bariere și acum pe locul respectiv joacă fotbal FC „Câinii ulițarnici” cu ASF „Mâțele maidaneze”, bătând cu labele ba niște ghemotoace gigant de hârtie, ba niște pahare de cafea golite sârguincios.
Până la spital (deloc departe, 3 stații de autobuz, un sfert de oră de mers pe jos da’ nu cu bagajele mele!), tariful corect e de circa 4-5 lei. Știu asta, că am mai fost. În jurul zonei cinstite interzise de bariere și de nesimțirea administrației locale colcăiau tot soiu’ de inși proptiți de mașinile lor galbene. Îl întreb pe unu’ mai în vârstă, crezându-l mai aproape de Dumnezeu: „Nene cât îmi iei până la Universitar?” „20 de lei!” „Doar de 5 ori prețul legal? Puțin!” „Asta e! Nu-ți place, supără-mă și te duce ambulanța GRATIS…” Se pare că ăsta vrea să se apropie de Dumnezeu cu sufletu-ncărcat!
Mă duc la unu’ mai tinerel: „Cât îmi iei până la spital?” „Nene, 15 lei și ești deja acolo!” „Oh, matale ești mai darnic, doar de 3 ori tarifu’! N-ai o idee, dacă merg cu matale, îmi crește și mie de 3 ori măcar pensia? Că altceva – slabe nădejdi…” A-nceput să râdă și a intrat în cutia lui de pantofi metalică și galbenă de simțeam că dau în hepatită dacă mă mai uit mult la ea. Nici de-afurisit nu le-am făcut jocul! Măi, voi vreți toți curse lungi (dar unde scade sensibil prețul per kilometru!) și nici nu prindeți 2-3 d-alea pe zi, iar la-ntoarcere faceți drumu’ în gol (juma’ de cursă!), așa că stați aiurea în stație așteptând să pice para mălăiață! În locul vostru, aș prefera zilnic 100 de curse de câte 1 km, pentru că LA FIECARE DIN ELE IAU TAXA DE PORNIRE, care îmi mărește suma băgată-n buzunar până la DUBLU pe zi, și mai și stau ocupat, se-nvârte roata!
Mă rog, dacă nu e și nițel fudul…
Am luat troleul. M-a costat fo’ 5 lei da’ am luat tichetul și pentru întoarcere în banii ăștia. M-am cățărat în „firobuz”, uitându-mă amuzat la taximetriștii care, stând la fraiereală, nu a mișcat niciunul nimic de ore bune. UN TREN ÎNTREG de călători, destul de plin, a debarcat în București odată cu mine și nu a luat nimeni nici măcar un taxi! N-au priceput nimic, săracii netoți. Pesemne bătaia în cap a soarelui are astfel de efecte…
Ajung la spital. Mă cațăr, ca de obicei, pe scări. Lângă ușa rotativă, de data asta, un planton îmbrăcat în uniforma unei firme de pază taman ce băga un 5 lei în buzunar ca să o lase pe o tanti să treacă de el. Mă fac că nu văd și dau să intru și eu prin ușa aia care se-nvârte. Măi, numai învârtiți prin Bucureștiu’ ăsta, până și ușile…
„Alo, domnu’, încotro?” „Păi, dacă tot e spital, merg să mă internez, zic…” Naaa, nu p-aci, ia-o mata’ pe lateral, vezi pe lângă, sunt niște scări, e o ușă, intri p-acolo!” „Păi pe ușa asta nu intră decât cei care cotizează cu 5 lei, ca doamna dinainte?” Îmi aruncă o privire urâtă care, dacă ar fi putut, m-ar fi trimis să miros florile la rădăcină. Eu îi arunc o privire angelică și îi umplu frigideru’ cu carne. În gând, desigur, că n-am ajuns ca să fac demonstrații de arte marțiale cu toți tâmpiții care iau șpagă. Și gândiți-vă că abia urma să intru într-un… SPITAL!
Ce nu m-am lămurit nici măcar până acum: pensionarilor cine le dă șpagă, frate? Că, de cerut, le cer toți, de parcă ar avea venituri ca miniștrii…