Cum capătă casele foarte vechi o viaţă nouă datorită vărăritului
Un meşteşug pe care românii îl mai practică foarte puţin în ultimele decenii a renăscut într-un proiect ambiţios de a da viaţă caselor cu o vechime de peste 100 de ani.
De la adevăratele drumuri ale varului şi până la o moarte lentă a meşteşugului care presupune o muncă de rob n-au trecut decât 10, poate 20 de ani. A fost însă de ajuns ca bătrânii meşteri să se bucure ca nişte copii că-şi mai pot etala, dacă sunt solicitaţi, măiestria, în vreme ce tinerii, atraşi, e drept, de tehnicile arhaice de lucru, să-şi declare dezdădejdea – „L-am practica, dar nu se mai caută, nu mai poţi trăi din asta“. În acest pericol a căzut, pe lângă alte meşteşuguri tradiţionale, vărăritul, un procedeu anevoios prin care roca de calcar din peretele muntelui este desprinsă, transportată şi transformată în bulgări de var. După săptămâni de muncă, vărarii luau apoi drumul spre câmpie, aprovizionând satele din drum cu varul nestins atât de trebuincios. Aveau să se întoarcă acasă cu grâne, iar în anii din urmă şi cu bani. Până când varul nestins a ajuns atât de prost plătit încât vărarii au încetat să mai facă asta.
Sursa: http://ziare.eclub.ro